Valea Curcubeului Everestului: Povești ale alpiniștilor care nu s-au mai întors niciodată
Introducere
Pentru fiecare alpinist din lume, Everestul este considerat vârful alpinismului. Urcarea pe vârful muntelui semnifică cucerirea celui mai înalt munte de pe Pământ, ceea ce motivează milioane de aventurieri să depășească înălțimi dificile, condiții climatice și abilități fizice deosebite.
Există o realitate urâtă dincolo de peisajul frumos al Everestului. Așa-numita Vale Curcubeu (după echipamentul colorat de alpinism abandonat acolo) este un loc rece unde găsim cadavre înghețate. Este o întâlnire fantomatică între peisaje uluitoare și pierderi zdrobitoare pe munte.
Valea Curcubeului ne amintește de puterea naturii și de pericolele Everestului. Atât de mulți dintre alpiniștii care au depășit-o nu s-au mai întors niciodată. Relicvele lor înghețate acționează ca martori vii cu povești despre eroism, sacrificiu și costul suprem pe care unii îl pot plăti în încercarea lor de a-și atinge obiectivele de alpinism.
Acest blog discută povestea întunecată din spatele cadavrelor înghețate din Valea Curcubeului. Prin intermediul acestor povești, onorăm morții și aruncăm o privire asupra feței mai întunecate a Everestului – unde visul de a atinge vârful duce prea adesea la pierderea vieții omenești.
1100 USD
Ce este Valea Curcubeului Everestului?
Valea Curcubeului se află pe versantul nordic al Everestului. Numele dă impresia unei naturi verzi la prima vedere, dar adevărul este mult mai urât. Valea Curcubeului are o altitudine de peste 8000 de metri și este cunoscuta Zonă a Morții.
A devenit locul de veci al zeci de alpiniști care nu s-au întors de pe vârf sau nu au trăit suficient de mult pentru a face acest lucru. Este supranumită Valea Curcubeului datorită costumelor de alpinism, jachetelor, sacilor de dormit și echipamentului de cățărat în culori vii, care împrăștie zăpada din spate.
Pe fundalul alb contrastant al munților Himalaya, roșul, albastrul, galbenul și verdele pretind a fi o pânză de coșmar. Totuși, acestea nu sunt culori pe steaguri sau ornamente. Se numără printre acei alpiniști înghețați care nu și-au găsit drumul spre casă și ale căror corpuri erau încă în starea lor, înghețate acolo unde căzuseră ultima dată.
Valea Curcubeului nu este acoperită de avalanșe sau gheață precum celelalte regiuni ale muntelui. Aerul este rarefiat, panta este abruptă, iar topografia este periculoasă. Practic nu se fac încercări de a recupera alpiniștii căzuți la aceste înălțimi. Acest lucru a făcut din Valea Curcubeului un punct de reper și un avertisment: vârful este aproape accesibil, la fel și moartea.
Această dualitate a Văii Curcubeu Everest este ceea ce o face tulburătoare. Pe de o parte, alpiniștii care o parcurg vor vedea una dintre cele mai uimitoare priveliști de pe Pământ. Pe de altă parte, trebuie să plătească prețul ambiției lor. Este o locație frumoasă prinsă în tragedie, o lecție că Everestul trebuie respectat, uneori, și că va lua mai mult decât va oferi.
Zona Morții și Pericolele Sale
Odată depășiți 8,000 de metri, Everestul ajunge la ceea ce alpiniștii cunosc drept Zona Morții. Numele nu este o exagerare. O creștere a altitudinii reduce, de asemenea, nivelul de oxigen la doar o treime din ceea ce este necesar oamenilor la nivelul mării.
Corpul uman începe să se deterioreze foarte rapid fără utilizarea oxigenului suplimentar. Creierul nu poate regenera celulele, unele procese din organism funcționează cu greu, iar fiecare mișcare devine un maraton.
Pericolele aici sunt numeroase. Unul dintre cele mai răspândite pericole este epuizarea, una dintre cele mai frecvente cauze ale morții. Chiar și cei mai puternici sportivi se pot clătina doar câteva sute de metri până la siguranță după mai multe zile de alpinism în aer liber.
Edemul cerebral de mare altitudine (HACE) și edemul pulmonar de mare altitudine (HAPE) sunt două forme de rău de altitudine care pot apărea brusc, provocând confuzie, lichid în plămâni sau umflare fatală a creierului. Hipotermia și degerăturile înnegresc degetele de la mâini și de la picioare în câteva ore.
Un alt risc mereu prezent este cel al căzăturilor. Nu prea există loc să greșești pe pantele înghețate, pe vremea schimbătoare și pe stâncile abrupte ale Everestului. O singură alunecare și un alpinist se va prăbuși complet. Avalanșele, crevasele ascunse și viscolele sporesc riscurile. Aceste pericole explică de ce Everestul a făcut atât de multe victime.
Cadavrele pot fi recuperate cu greu în Zona Morții. La acele altitudini, elicopterele nu pot zbura în siguranță. Deja într-o stare de oxigen redusă, echipele de salvare își pun propriile vieți în pericol atunci când încearcă să tragă încărcătura unui om suplimentar. În marea majoritate a cazurilor, nimeni nu cară alpiniști morți peste Zona Morții. Muntele le servește drept cimitir.
Valea Curcubeului acționează ca o amintire concentrată a acestui adevăr oribil. Fiecare alpinist aflat acolo a fost capabil să îndure întreaga forță a Zonei Morții. În poveștile lor, ni se amintește că Everestul nu este cucerit, ci supraviețuit.
Povești celebre despre alpiniștii care se odihnesc în Valea Curcubeu a Everestului
Valea Curcubeului Everestului este mai mult decât un nume; este un grup de povești umane. Toate cadavrele ilustrează exemplul unui alpinist care, la un moment dat, a visat să ajungă pe vârful lumii. Unele nume au devenit parte a istoriei Everestului, legate pentru totdeauna de versanții pe care se află acum.
1150 USD
George Mallory/Andrew Irvine (George Mallory) (1924)
Pierderea lui George Mallory și Andrew Irvine este un mister al Everestului. Ei au încercat să urce în 1924, când erau disponibile doar rezervoare de oxigen și echipamente experimentale. Nu s-au mai întors niciodată.
Este controversat dacă au ajuns vreodată în vârf înainte de a muri sau nu. Mallory a fost descoperit în 1999, iar trupul său era foarte bine conservat. Istoria sa servește drept o relatare înfiorătoare a eternității muntelui.
„Green Boots” (Tsewang Paljor, 1996)
Cizmele Verzi, cunoscut mai târziu sub numele de Tsewang Paljor, un alpinist indian care a murit în dezastrul de pe Everest din 1996, este cel mai cunoscut personaj din Valea Curcubeului Everestului. Și ani de zile, cadavrul său a zăcut într-o peșteră de calcar de pe creasta de nord-est, pe lângă care fiecare alpinist care trecea putea vedea cizmele sale verzi. Cizmele Verzi s-au transformat într-o icoană faimoasă a pericolului de pe Everest.
Scott Fischer (1996 Dezastru)
Sezonul Everestului din 1996 a fost de fapt printre cele mai grele sezoane, când mai mulți alpiniști și-au pierdut viața. Printre aceștia s-a numărat și Scott Fischer, care era ghid american de nivel superior și alpinist.
Fischer a murit de epuizare și rău de altitudine, prins într-o furtună pe fața unui munte. A fost imortalizat în cărți și filme, deoarece acel anotimp a scos la iveală ambiția și slăbiciunile celor care escaladau Everestul.
Francys Arsentiev - Frumoasa din Adormirea Pădurii (1998)
Francys Arsentiev a fost prima femeie americană care a urcat pe vârful Everestului fără oxigen suplimentar. Cu toate acestea, în drum spre coborâre, a leșinat în Zona Morții. Mai mulți alpiniști au încercat să o ajute, dar niciunul nu a reușit să o coboare.
Ea a pierit în dealuri și este numită Frumoasa Adormită datorită comportamentului ei pașnic, evidențiind narațiunea ei ca victorie și înfrângere într-o singură ascensiune.
Tragedia supraaglomerării din 2019
În 2019, au fost făcute fotografii îngrozitoare ale unui ambuteiaj în apropierea vârfului Everest, unde sute de alpiniști au fost nevoiți să aștepte la coadă în Zona Morții.
11 alpiniști au murit în acel sezon, din cauza întârzierilor, oboselii și a lipsei de oxigen. În schimb, a crescut din nou, Everest Rainbow Valley lăsând lumea fără nicio îndoială despre cum ambiția umană poate uneori să aibă prea mult de oferit.
Deși sfâșietoare, aceste povești fac parte din istoria Everestului. Sunt mărturii ale motivației umane, precum și ale tragediilor. Fiecare alpinist a fost un depășitor al limitelor; toți au trecut prin greutăți incredibile și toți au devenit una cu muntele de care țineau.
Etica Văii Curcubeului Everestului
Având în vedere că există atât de multe cadavre pe Everest, acest lucru ridică dileme etice dificile. Ar trebui ca alpiniștii să-și stabilească sarcina de a salva viețile celor suferinzi, chiar și pe propriul risc? Sau ar trebui supraviețuirea să fie pe primul loc în Zona Morții?
Salvarea în Zona Morții este diferită de o situație de salvare la altitudini mai mici. De fapt, un alpinist care alege să asiste o altă persoană aflată în dificultate își pune în pericol propria siguranță. A transporta o altă ființă umană la o altitudine de 8,000 de metri, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, ar putea fi sfârșitul vieții pentru ambele părți.
Mulți dintre alpiniștii lăsați să creadă mor, în ciuda faptului că alții se află în apropiere. Pentru oamenii din lumea exterioară, acest lucru este de neînțeles, dar pe munte, este mai mult un calcul aritmetic decât orice altceva.
O altă dezbatere este dacă cadavrele ar trebui recuperate sau lăsate înghețate pe loc. Unii susțin că alpiniștii ar trebui să se odihnească acolo unde au căzut. Alții consideră că recuperarea cadavrelor este un act de respect față de morți și oferă o încheiere pentru familiile care au rămas în incertitudine.
Șerpașii, care își riscă viața ducând alpiniști pe munte, au și propriile lor viziuni culturale despre recuperarea cadavrelor. Mulți șerpași consideră muntele sacru și nu doresc să deranjeze pe nimeni rămas în urmă.
În ultimii ani, unele dintre cadavre, precum cele ale lui Green Boots și Francys Arsentiev, au fost mutate în locuri mai puțin vizibile pe munte, din respect pentru morți. Dar multe altele au rămas, ocupând încă Valea Curcubeului Everestului. Certurile continuă, iar dezbaterile continuă. Dar ceea ce este sigur este că fiecare alpinist care zace în Valea Curcubeului este o amintire a caracterului brutal al Everestului.
1130 USD
Lecții din Valea Curcubeului Everestului
Valea Curcubeului Everest nu este doar un punct de reper tulburător. Este un loc educativ. Fiecare alpinist care trece prin Valea Curcubeului învață lecții valoroase despre risc, respect și umilință în fața magnitudinii naturii.
În primul rând, Everestul este mai mult decât glorie. Urcarea pe vârful Everestului este o realizare, dar supraviețuirea este o provocare. Vârful nu este ceea ce contează. Cel mai important este că te-ai întors în siguranță.
În al doilea rând, pregătirea este esențială. Aclimatizarea adecvată, pregătirea fizică și alpinismul cu ghizi pricepuți pot face diferența dintre viață și moarte. Mai mulți alpiniști care și-au întâlnit soarta în Valea Curcubeului Everestului își pot atribui soarta faptului că au trăit mereu în Zona Morții sau că și-au interpretat greșit limitele.
În al treilea rând, valea învață respectul. Cadavrele din vale nu sunt un obstacol și nu sunt o capcană pentru turiști. Au fost oameni care au visat, s-au instruit și au iubit. Nu ar trebui să-i privim ca pe o altă parte a peisajului. Ar trebui să-i considerăm cu reverență.
În cele din urmă, Valea Curcubeului Everestului este o poveste cu tentă de avertisment pentru alpiniști. Muntele nu iartă. Ambiția nepăsătoare poate ucide. Dacă vrei să urci, va trebui să ai minte și forță musculară.
Concluzie
Muntele Everest este o ambiție și un obstacol. Pentru majoritatea oamenilor, este apogeul succesului uman. Dar pentru locuitorii Văii Curcubeului Everestului, a fost sfârșitul.
Valea Curcubeului Everestului este un imn și o mustrare. Este minunat când poți vedea culorile sale strălucitoare jucându-se pe fundalul albului zăpezii. Cu toate acestea, este și o tragedie, deoarece fiecare culoare este viața care a fost frântă.
Everestul și-a lăsat amprenta asupra alpiniștilor care campează acolo. Ei ne amintesc că muntele nu poate fi cucerit; poate fi doar îndurat, respectat și, ocazional, supraviețuit, cu un preț ridicat. Poveștile lor rămân lecții atemporale pentru toți viitorii alpiniști și o reamintire pentru noi toți că ar trebui să onorăm puterea naturii.
A avea Everestul în visele tale înseamnă a avea măreție în visele tale. Valea Curcubeului trebuie amintită împreună cu prețul acelui vis. În cele din urmă, învățăm lecția muntelui, umilința și ambiția omului de a fi mereu supus puterii pământului.
